Unii aleg superstiţioşi un gând şi se feresc de el prin diferite practici transmise de bătrâni. În noaptea asta unii îşi pregătesc usturoiul, altele visează la ursiţi ori se încred în farmece. Noi ne-am adunat pe un post să vorbim, să ne amintim, să nu ne temem şi să mulţumim.

Sunt dependentă de oameni, de influenţa pe care o au în procesul maturizării mele, de lecţiile pe care mi le dau prin moduri ce le condamn în prezent dar nu le-aş schimba pe viitor. Mă educ în fiecare zi să le spun  oamenilor cât contează pentru mine. N-o fac dintotdeauna şi nu stiu ce m-a împiedicat până acum, cert e că atunci când e prea târziu ţipi să te audă lumea toată şi nu se întâmplă…

Şi iată-mă spunând stângaci. Aici. Astăzi eu vorbesc despre cel mai bun prieten, ei vorbesc despre cel mai bun frate, coleg, văr sau nepot. Cu toţii vorbim despre Andrei şi despre cum viaţa noastră este mai frumoasă cu el alături. Şi sunt mai bine de 12 ani ce ne leagă amintirile, asa de bine înnodate că şi după grele încercări îl pot numi <prieten>, unul ce ştiu că-l pot suna din celălalt capăt al lumii şi mi-ar fi aproape într-o secundă dacă aş avea nevoie, cu care râd când îmi vine să plâng şi care are grijă să visez. Sunt un om norocos. Şi norocul meu poartă şi acest  nume: Andrei. Armeanu Andrei George.

Andrei este fratele meu mai mic, însă în acelaşi timp îmi este şi cel mai bun prieten. Viaţa ne-a pus la multe încercări , însă împreună am reuşit să trecem peste ele. Este o persoană pe care te poţi baza, indiferent de natura problemei pe care o ai; este acolo şi te ajută – cât îi stă în putinţă, necondiţionat. Mă bazez mereu pe Andrei şi ştiu că va fi acolo cu o mână întinsă, ajutându-mă să mă ridic şi să merg mai departe. (Cosmin Armeanu)

George Andrei Armeanu – “dusa mica, frumişica” cum îl alinta mama, este un supravieţuitor: s-a născut într-o geroasă zi de ianuarie şi deja primea o veste proastă nu-i dădea nimeni şanse la viaţă. A fost aşezat într-un incubator alături de o fată cu acelaşi diagnostic. Spre surprinderea tuturor, dimineaţă Andrei era încă acolo, ţipând cât putea el de tare pentru a fi băgat în seamă. A ajuns un bărbat adevărat ce ne ajută pe noi –  fraţii lui – şi pe cei din jurul lui mai mult decât ar crede cineva că poate să o facă. E un luptător şi întotdeauna va fi! Sunt sigur că toţi cei care îl cunosc sunt persoane mai bune pentru că au în viaţa lor un om precum Andrei. Fratele meu! (Laurean Armeanu)

Andrei este un băiat cu personalitate, o persoană care ştie ce îşi doreşte de la viaţă, care trăieşte după principii. Îmi place foarte mult să îl ascult, fiecare sfat având sens pentru mine. Este un frate foarte bun şi este foarte ataşat de familie; persoana care îi va fi alături va avea parte de o viaţă frumoasă alături de el. Puţine persoane mai pun preţ pe romantism astăzi, iar el se numără printre aceştia puţini. Sunt mândră că am un asemenea frate! Îi apreciez tăria de caracter şi curajul de a merge mai departe indiferent de încercările vieţii.  Andrei e unic! (Roxana Armeanu)

Când erai o mogâldeaţă de copil îmi spuneai “mami Ana” – era greu pentru tine să spui Iuliana. Erai un băieţel un pic timid dar mereu cu un zâmbet pe faţă, un zâmbet ştrengăresc ce mă făcea întotdeauna să te strâng în braţe.

Ani de zile “te-am văzut” crescând doar prin prisma poveştilor spuse de mama ta, o mamă foarte mândră de ceea ce devenisei. Acum eram pentru tine “tanti Iuli”.

O tragică întâmplare ne-a apropiat şi am descoperit că acea mogâldeaţă a devenit un “băiat de aur” cu acelaşi zâmbet ştrengăresc pe buze. Am descoperit un Andrei capabil de iubire până la sacrificiu, un Andrei care are prieteni şi fraţi pentru care ar face orice, un Andrei care dă totul şi nu cere nimic în schimb.

Te-am rugat să-mi spui simplu “Iuli” pentru a mă simţi prietena ta înainte de toate, o prietenă pe care să te poţi baza mereu, o prietenă care – poate – va avea nevoie de tine chiar şi pentru a mă asculta.

Sunt onorată şi încântată să fac parte din viaţa ta. Eşti un om minunat! (Iuli)

Andrei este o persoană sociabilă şi foarte prietenoasă. Chiar dacă nu-l cunosc de mult timp am foarte mare încredere în el. Îmi este ca un frate mai mare. Îi mulţumesc pentru că îmi este alături şi că mă ajută de fiecare dată când am nevoie de el! (Diana)

Îmi e greu să îmi pun gândurile pe foaie pentru că e vorba despre o persoană deosebită din viaţa mea şi sunt foarte mândră să fiu prietena lui şi să spun că îmi este cel mai bun prieten. Lângă el am petrecut cei mai frumoşi ani –  anii de liceu – şi am trăit amândoi dragostea aceea pură şi senină din perioada adolescenţei. (Laura Bîcă)

Un băiat prea matur pentru vârsta lui, încă înainte să fi trecut prin una din cele mai grele încercări ale vieţii; un tip cu care poţi să abordezi orice subiect de discuţie fără să rişti să rămâi fără interlocutor; un om cu prea mult bun-simţ pentru lumea în care trăim; un caracter puternic şi hotărât ce se ascunde sub un chip plăpând. Ar fi multe de spus şi totul numai de bine, însă voi rezuma la atât: e un om de nota 10 cu o personalitate de 10+. (Bogdan Scripcariu)

Ne-am adunat să-ţi spunem „La mulţi ani, Andrei!”

Iar voi să vă amintiţi să le spuneţi celor din viaţa voastră ce simţiţi pentru ei, nu-i lăsaţi să ghicească sau nu bănuiţi că ştiu deja aceste lucruri.

Publicitate

N-am ştiut că cei de la  Asociaţia Telefonul Copilului au fost în spatele campaniei „Casa de copii nu e acasă”. De fapt, n-am ştiut despre existenţa ei şi proiectele pe care le implementează pentru a veni în ajutorul copiilor. Am aflat de ei prin Blogoree. De ei şi de parteneriatul cu Romtelecom de care s-au bucurat timp de 10 ani. Iar anii de voluntariat din spate mă fac să apreciez această cifră pentru că ştiu cât e de greu să te loveşti de uşi închise şi să nu fie cineva în spate care să-ţi deschidă o alta sau măcar să-ţi arate o fereastră (căci şi aia tot intrare e).

Contabilizam într-un post activitatea de CSR a companiilor şi vă spuneam că ma supără acele rapoarte care arată atât de multe pe hârtie, însă realitatea e mai săracă în numere şi resurse. Chiar militez pentru implicarea activă a companiilor în activităţile publicului fiecăruia. Adică ce modalitate mai bună de a-i cunoaşte dacă nu să stai în mijlocul lor, să le asculţi poveştile, problemele şi să-i ajuţi (atât cât poţi; ţi se cere un deget, nu toată mâna) în semn de mulţumire că te-au ales, că îţi aleg produsul/serviciul din sutele de opţiuni pentru aceleaşi beneficii. E meritul tău, al companiei, că ţi-ai făcut un nume, că ţi-l strigă, însă loialitatea valorează mult. Mult mai mult şi e pe termen nelimitat dacă vei continua să le arăţi acelaşi respect cu care i-ai câştigat.

Aşa că la cât mai mulţi ani de respect!

Deschid ieri televizorul şi văd reclama de la Cosmote. Mă enervez şi mă şi întreb: de ce să copiezi o poveste ce circulă de ceva ani pe internet? Oare chiar nu poţi spune în propriu-ţi stil „Ni se oferă atât de mult timp să vorbim. Nu găsim timp să ascultăm.”? Mai bine mizăm pe sensibilizarea publicului şi trântim un mesaj la final, căci povestea ar trebui să ne vândă abonamente/cartele singură.

Iată cele 2 variante:

şi

Cred, greşesc, corectez. Greşelile mele. Nu suport să fiu obligată să greşesc doar pentru că scara ierarhică (deşi prefer s-o numesc autoritară) mi-o impune. Nu suport pentru că îmi dai posibilitatea să te învinovăţesc, să am o scuză pentru asta şi să mă ascund după ea. Nu suport pentru că “ţi-am spus eu!?” devine inutil. Ce folos că ţi-am spus dacă argumentele nu te-au convins să renunţi la orgoliu? Ţi-am spus, aparent m-ai ascultat şi la final niciunii nu ne asumăm rezultatul – cel prost, căci pe reuşite ne batem.

Lasă-mă să greşesc. Să mă lovesc de eşec în urma riscurilor luate în considerare de mine. Lasă-mă să învăţ. Să analizez toate ameninţările ce cred că vor apărea. Lasă-mă să mă dezvolt. Să mă bucur de cele bune şi să mi le amintesc pe cele rele, să mi le asum cu maturitate.

Vrem să greşim. Greşim din visare. Viaţa trăită din impuls îţi dă o satisfacţie aparte: ai făcut tot ceea ce ai vrut să faci şi cu asta poţi să te mândreşti. E o formă de libertate într-o societate ce îşi maschează tot mai mult controlul prin iluzia democraţiei. Sunt tânăr. Greşelile îmi sunt înţelepciunea.

Precauţia apare mai târziu. O capeţi din greşelile tale. Înţelepciunea celorlalţi nu ţi-e de folos decât după ce ai testat şi varianta ta. Suntem adulţi. Greşind, analizăm înţelept viitorul.

Imperfecţiunea ne face umani! Clişeic vorbind, surprindem. Învăţăm şi-am învăţat trăind. Suntem maturi. Sfătuim şi lăsăm pe alţii să greşească, învăţând. Înţelept.

Să recunoşti că greşeşti şi să ştii să ieşi din şocul eşecului – asta mă face să te apreciez.

Cum bine spunea proful de legislaţie într-una din povestirile lui cu soacra: dacă ai făcut un accident şi-ai călcat soacra altuia, ăla e fericit, tu necăjit că soacra lui te bagă la puşcărie. Nu e ca şi cum dacă ai trece din nou prin intersecţie şi de data asta respecţi toate regulile de circulaţie, învie şi soacra lui.

Cam aşa e şi cu scuzele! I-ai dat unuia în cap şi arunci un „mă scuzi!” care să te salveze. Ori atunci când îţi ceri scuze, te încearcă ar trebui să te încerce un sentiment de regret, care sentiment nu este tocmai plăcut să-l simţi când te ceartă conştiinţa şi pentru a nu mai trăi cu acea urmă de regret, încerci să nu mai trebuiască să-ţi ceri scuze. Scuzele se repeta, de unde nici urmă de regret…

Ori scuzele tale aruncate la infinit sunt ca cele ale şoferului ce dă peste soacră: fără speranţă!

Mă anunţa Cezar că mă pune la treabă.  Îi citesc blogul şi văd că vrea să-i scriu şi să vă spun despre 10 locuri (cel puţin) din România.

Îmi aleg locurile în funcţie de oameni, arhitectura oraşului (locului în general) nu-mi rămâne întipărită în minte, însă arhitectura umană a locului o memorez până la ultimul detaliu şi mă reîntorc mereu, cu dor, de câte ori am ocazia. Spun şi acum că omul schimbă locul şi n-o face întotdeauna în bine. Avem suficiente exemple în jur cât să cred că omul poate distruge locuri pe care natura le-a facut perfecte în imperfecţiunea lor.

Aleg astfel pentru un prim loc moldovenii mei, căci mă leagă de ei 20 şi mai bine de ani şi amintiri pe care aleg să le apăr şi cu care schimb părerea celorlalţi despre oamenii mei. Pun Iaşul pe primul loc şi-mi doresc să-l cunoaşteţi aşa cum l-am descoperit şi eu. Iar dacă mergeţi să-l vizitaţi, staţi măcar 3 zile şi simţiţi ritmul studenţesc, exersaţi acşientu` moldoviniesc, măi băieti şi admiraţi-l pe timp de noapte dinspre Copou, pe Lăpuşneanu, mergeţi prin Piaţa Unirii spre Primărie şi staţi lângă Palatul Culturii să-i vedeţi detaliile chiar de lângă el.

Tot de mică m-am „făcut prietenă” cu marea. Doar eu cu ea, că ea cu mine mai puţin (tot m-aş îneca la mal de m-ar răsturna un val). O fi litoralul aglomerat, murdar, plin de hoţi, dar eu ori de câte ori am fost la mare (şi-am numărat vreo 10 staţiuni în vreo 20 ani) m-am simţit bine. Poate o fi din cauza slăbiciunii mele pentru mare sau a ancorei create, dar reuşeam să râd de „coliba unchiului Tom”, să imit vreo câţiva „marketeri neînregistraţi”, să ma bucur de o bere rece sub o umbrelă decolorată, să alerg pe plajă şi cel mai mult să aud marea, valurile, când toată agitaţia de la mal se opreşte să o asculte. Seara, asemeni unei tradiţii păstrate cu sfinţenie, românii duc şi se duc pe faleză şi o ascultă liniştiţi.

Urmează apoi Sibiul. Şi m-a convins în 2 zile. 1 şi 2 mai. Am intrat în culisele Muzeului Labirint unde m-au lăsat baieţii să-i ajut şi la organizare. Am organizat artistic vreo câţiva pereţi pictaţi şi-am trecut apoi la pliante când am vazut că le stric armonia organizatorilor cu al meu talent neînţeles. Am ieşit în Piaţa Mare şi-am vorbit cu oamenii care, surprinzător, se opreau şi mă întrebau de unde sunt şi ce e cu acest muzeu. Cu unii făceam şi poză (eu şi maimuţele!). Între pauze vizitam muzee, urcam scări (multe scări) ale turnurilor, mă panicam că nu mai puteam să le cobor, îi pândeam pe alţii cum muncesc prin telescop, pariam pe gogoşi, râdeam cu lacrimi cu sibienii, făceam alianţe cu moldoveni.

Descopăr şi redescopăr Bucureştiul. De mai bine de 1 an. Mă ţine într-o permanentă viteză, întâlnesc oameni simpli care mă învaţă lucruri deosebite. Mă minunez de diferenţele de vreme de la Pipera la Lujerului, la un drum cu metroul. Am prieteni dragi. Am evenimente dintre cele mai diverse. Am parcuri. Am plimbări cu bicicleta. Am provocări. ZI de zi. Uneori şi noaptea! Am tot ce are o capitală aromată şi ce nu găsesc, aştept sau pregătesc. Căci Bucureştiul are oameni cu idei şi dorinţă de implicare.

La Ocna Şugatag am găsit cei mai calmi şi binedispusi oameni. M-au îmbrăcat în costumul maramureşean şi mi-au zis că sunt de-a locului (dar eu maramureşean mic şi pricăjit n-am vazut 😀 ), mi-au dat pălincă şi m-au învăţat s-o beau abia după o zi cu durere de cap de la tehnica nestăpânită. M-aş reîntoarce cu drag de-aş avea mai mult timp.

Fălticeniul l-am cunoscut în 3 ani de facultate, dar numai din povestirile prietenilor. Şi erau toţi aşa de mândri că mă şi ofticam şi intram într-o dezbatere ce n-avea niciodată câştigători: „noi avem, voi n-aveţi”. „O să vii şi-o să vezi!”. Am fost, mi-a plăcut. Recunosc un fălticenean când îl văd; sunt orgolioşi, dar îmi sunt dragi. Una dintre prietenele mele cele mai bune este din Fălticeni; suntem atât de diferite precum oraşele din care provenim, dar asta nu şi-a pus amprenta asupra relaţiei noastre, ci ne-am legat viitorul prin perspective diferite influenţate de aceste locuri din care ne tragem şi am învăţat să ni le respectăm: „da, voi aveţi, noi nu avem”. Dezbaterile nu mai sunt turistice. 🙂

Nu sunt un om al muntelui, mă sperie atâta linişte şi-am pus mereu marea în preferinţe. Avem munţi frumoşi. Avem de toate. Mi se par spectaculoşi iarna, acoperiţi de zăpadă şi cu oferte diverse pentru ce-i ce se pricep la sporturile de iarnă. Pentru aceia ce se duc în zona Sinaiei şi îşi scapă picioarele de sub control, le recomand o cană de vin fiert şi câţiva prieteni caraghioşi ce îşi testează abilităţile de circari. Le-a ieşit bine. Am râs cu poftă. Îmi place să am la mine de fiecare dată artificii-steluţă.

Unul dintre locurile care mi-au rămas în minte încă de mică e Lacul Sfânta Ana. M-a deranjat încă de atunci încăpăţânarea locuitorilor de a vorbi cu noi într-o limbă pe care n-o înţelegeam deloc, chiar şi atunci când le dădeam bănuţi pentru produsele lor. Acest aspect nu mi-a placut atunci şi nu-mi va plăcea niciunde. Chiar e bun exemplul pentru a susţine cele mai sus specificate: natura ne-a dat un loc superb pe care omul îl strică din pură încăpaţânare.

Şi Timişoara mi-a plăcut s-o văd, deşi mi-ar plăcea să merg din nou să-mi reamintesc tot ce mă fascinase atunci. Înca o văd cu minte de copilă ce mersese pentru prima dată fără părinţi într-un oraş imens; aş fi precum cei mici care desenează casele cu geamurile înalte şi o uşă cu mult sub nivelul acestora, deşi ele – în realitate – sunt la acelaşi nivel.

Din 10 motive aleg să vă vorbesc despre Vetrişoaia: am copilărit frumos alături de toţi copiii când ne adunam în vacanţe într-un loc abia văzut pe hartă, dar unde eram atât de liberi; am întâlnit oameni simpli, foarte simpli dar care m-au învăţat ce e ăla respect pentru ceilalţi; am trăit printre animale şi mi le-am putut alege pe cele preferate (singura afacere proastă au fost curcile – şi acum îmi pare rău că mi le-am ales la împărţeală!);  am alergat printre vaci deşi până să ajungă ele eram foarte vitează, prea vitează şi-am regretat enorm când le priveam în ochi şi aveam impresia că toate vor să mă împungă; am făcut focuri în faţa porţilor şi veneam cu toţii în jurul lor după ce ne dădeam semnalul; urmăream tractorul şi nu ne ţineam de mânerul cabinei intenţionat în ciuda avertizărilor căci ni se parea aşa amuzant să ne lovim cu capul de geam…păream parcă mai tractorişti; eram instruiţi bine când mergeam cu pluguşorul: ne aşezam lângă geam şi ţipam cât ne ţineau plămânii, iar uneori îl lăsam doar pe unul şi râdeam apoi că a picat iar în plasă şi stricam toată urătura;  mi se părea cea mai bună mâncare când mă aşezam printre cei mari (sătui de muncă şi dat cu sapa) şi aşa eram de mândră: „am prăşit bine, nu?-Câţi? Unul. Şi pe unul l-am tăiat pe tot din greşeală, dar nu se cunoaşte!”; furam orice aveam şi noi acasă, doar pentru că părea mai bun, mai copt, mai mare la vecinul; „ţara mea este Vetrişoaia” răspundeam naiv. Mergeţi şi copilăriţi la bunici, la ţară. Nepreţuit.

Am văzut puţine locuri şi mai sunt multe de văzut. Următoarea vizită va fi la Brăila, Lacul Sărat. 😉

Leapşa merge mai departe la Alice şi  Andreea.

Am adunat suficiente pagini cât să vă spun povestea GRASP, pe care însă n-o închei ci dau litere membrilor voluntari şi îi las s-o scrie şi rescrie şi să viseze pentru România.

GRSPSociety se prezintă de vineri ca GRASP – Global Romanian Society of Young Professionals. Am ales să scriu povestea abia după ce am împărtăşit acelaşi avânt ca membrii acesteia. E uşor să faci parte dintr-o organizaţie! E uşor atunci când laşi doar un nume să te reprezinte şi dispari când trebuie să ţi-l susţii cu fapte. I-am cunoscut, le-am uitat numele, i-am văzut lucrând, le-am reţinut numele, am învăţat, învăţ, mă dezvolt, le mulţumesc.

Vineri a avut loc lansarea Dear Romania: Write our Future. Am vorbit despre schimbare, am prezentat o schimbare, simţim cu toţii nevoia de schimbare.

Mă învăţa cineva despre puterea feedback-ului, despre abilitatea de a-l primi şi de a-l oferi. Să descoperi ceea ce poţi îmbunătăţi, să păstrezi tot ce e bun şi să zâmbeşti recunoscător celor ce te ajută să-ţi descoperi greşelile astfel încât să-ţi doreşti să le mulţumeşti şi nu să simţi o dorinţă nebună de a-ţi justifica eşecurile. Aparent dăm şi primim feedback. Cu toţii. Noi pentru noi, căci uităm să şi aplicăm aceste principii simple. GRASP aplică puterea exemplului în toată activitatea (în spiritul acesta a crescut ca GRSPSociety şi astfel alege să-şi desfăşoare activitatea în continuare, sub o altă identitate vizuală ce ne reprezintă mai bine). Ne dorim schimbarea, începem cu noi şi vorbim despre ceea ce ar fi mai uşor de realizat dacă alegi să schimbăm împreună o ţară de care ne plângem, dar continuăm s-o păstrăm aşa cum nu ne place s-o avem.

GRASP a început să scrie, prin cuvinte simple, viitorul pe care îl vrea pentru România.

Avem nevoie de schimbare. Oferim schimbări. Credem în ceea ce putem schimba.

P.S: La mulţi ani frumoşi, Ioana!

Şi-au ţâşnit spre scări. N-am înţeles niciodată de unde atâta grabă şi care-i premiul pentru cei ce se lasă antrenaţi în cursa asta de la metrou. Mai dau un cot, mai primeşti vreo 5, te mai calcă un altul în caz că n-ai simţit…E cursa de Pipera. Fuuugi cât poţi că altfel pierzi startul!

Mi s-a părut amuzant o perioadă, dar azi nu. Credeam că vor să ajungă la birou, dar eram naivă. Pare-se că la ieşire totul redevine…antrenament. Inspiră, expiră… Data viitoare vei fi mai bun.

Atenţie! Se închide post-ul.

Pe seara  sâmbetei mele, mă îndreptam spre MNAC pentru a-mi lua rolul de spectator în serios. Impresionată de loc, mă bucur şi mai mult de muzica din deschiderea evenimentului ShortsUP. Noaptea lungă a filmelor scurte. Îmi las urechile să se odihnească pe câteva ritmuri de jazz-funk dirijate de Cuantune şi pornesc apoi spre expoziţia de fotografie. POC!

Câteva cuvinte din partea lui Teo şi…aplauze! Şi se începe cu dorinţe. POC!  Mai exact Dorinţa 143 – povestea unui tânăr ce vrea mai presus de toate POC! să fie adult atât cât timpul îl va lăsa să cunoască acest „privilegiu”. Într-un cadru animat, personajele din Gruffalo spun încă o dată povestea celor ce-şi depăşesc statutul şi nu se abat de la ce şi-au propus. O spun. Pentru cei ce vor să înţeleagă ceva din asta. POC! POC! M-am cam rătăcit şi eu odată cu Cel rătăcit, căci am fost provocaţi de Andrei Dăscălescu  la început să descoperim unde va apărea în film „today is the tomorrow you expected yesterday”. Am cam respins Zeul iubirii, căci de toate mi se părea că e, dar numai zeu nu. POC! Dar m-a surprins plăcut finalul: personajul acceptă că oricâte minute ar fi manipulate, e nevoie de 2 persoane pentru a avea o relaţie.

Zilele trecute mă gândeam la o gala pentru românii simpli POC! ce fac lucruri deosebite, iar Discovery Channel mi-a oferit o serie de documentare despre eroii contemporani. POC! POC! POC! Şi relaţiile au toate acelaşi curs şi totuşi toate-s diferite în situaţii identice prezentate în Dealuri ca elefanţii. I-am simţit vedete, dar nu cu cea mai buna interpretare. POC! POC! POC! POC! Best of RObotzi a adus cele mai recente episoade cu MO şi F.O.C.A. Subiectivism. Al meu sau al lor.

Şi a cam murit şi energia mea odată cu pescarul şi a lui ceremonie de înmormântare. Confuz la început Pescuit de noapte. Interesant după un punct.

POC! şi berile se deschid din ce în ce mai rar. Mai auzi un POC! în depărtări. Am plecat spre casă. Am lăsat şi spectacolul asigurat de berile Grolsch deschise de către noi-spectatorii-ca o formă scurtă a aplauzelor, altele. POC! POC! POC! Am apreciat!

Şi vă las pe voi să meditaţi.

Friend or follower

Hai cu mine!

Calendar

decembrie 2022
L M M J V S D
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Poveşti cu 140 de caractere