Ce-mi doresc eu mie

Vreau un puişor. Şi-o raţuşcă. Să-i cresc!

Ce se întâmplă după petrecere?

Când eram… la fel de  mică, dar poate cu mai puţini ani, hotăram să mă fac organizatoare de nunţi. Nu ştiu, e ceva cu nunţile astea: scoţi zâmbetul de la naftalină cât ai zice „căsătorie”. Şi totuşi, ce e dincolo de „şi au petrecut 3 zile şi 3 nopţi”? căci mai toate poveştile se scriu până acolo…

Aveam să descopăr într-o zi interviul cu Janet Jackson. Vorbea despre Michael. Printre altele şi despre Why Did I Get Married Too. Mi-am scos filmele. Why Did I Get Married (2007) şi Why Did I Get Married Too (2010). Tyler Perry nu şi-a prezentat personajele decât prin intermediul relaţiilor dintre acestea. Le-a introdus în relaţii şi le-a lăsat să se dezvolte, să trăiască.

De câţiva ani, 4 cupluri pleacă în excursia anuală în care încearcă să-şi amintească motivele pentru care au ales să se căsătorească şi – esenţa, de fapt, a filmului – de ce au rămas căsătoriţi în ciuda divergenţelor întâmpinate.

Diane&Terry – cuplul care trăieşte individual sau cel puţin unul din parteneri o face, eforturile de suplinire ale celuilalt dovedindu-se a fi zadarnice. Parteneri individualişti, preocupaţi de carieră, veşnic deranjaţi de cei ce nu le înţeleg obiectivele. Pentru simplul fapt că ceilalţi nu se raportează la acest univers individual şi nu-l înţeleg ca atare , se simt atacaţi şi uită de echilibrul exterior ce susţine acest univers. Diane este imaginea feminismului ce doreşte să scape de rolul soţiilor din anii `50 prin mijloacele pe care le pune la dispoziţie o carieră. Terry, medic pediatru, suportă consecinţele acestor fantasme ale condiţiei femeilor din trecut. Este cuplul „aceloraşi subiecte-problemă” a căror rezolvare se rezumă la un şir de acuzaţii către partener şi justificări ale propriilor greşeli, urmate de o perioadă de tăcere orgolioasă, vindecată de timp.  Reuşesc să treacă cu adevărat peste aceste momente abia atunci când sunt sinceri unul cu altul, când se ascultă reciproc.

Angela&Marcus – cuplul care nu este înţeles de nimeni: ce îi leagă, ce îi ţine împreună, au fost aşa dintotdeauna sau timpul i-a schimbat? Reproşurile şi lipsa de încredere transformă această relaţie în una obositoare nu doar pentru cei doi, ci şi pentru cei ce trăiesc pe lângă ei. Sunt aceleaşi greşeli pentru care  „iartă-mă” nu mai are nicio putere, căci  îţi devine mult prea cunoscut acest refren, însă ajungi să descoperi că ceea ce îi uneşte încă există şi că atunci când este redescoperit este mai puternic decât oricare altă ceartă.

Patricia&Gavin – cuplul perfect, pe care îl admiri şi pe care îl foloseşti ca exemplu ori de câte ori simţi nevoia de a evidenţia defecte prin raportarea la acesta. Însă e genul de cuplu care doar pozează, ascunzând în realitate gânduri ce le umbresc relaţia şi care adunate fac ingredientul perfect pentru o implozie. Reprimarea comunicării duce către o realitate ce urma să se prăbuşească şi să scoată la iveală doi oameni care nu s-au cunoscut şi care exploatează orice punct slab al celuilalt pentru a produce suferinţă, suferinţa ca modalitate de plată pentru tot ceea ce nu a fost spus, dar a fost trăit şi ascuns.

Sheila&Mike –  cuplul de unul: unul suferă, acelaşi iubeşte, acelaşi e naiv şi speră spre mai bine. E cel ce se înconjoară de speranţă şi refuză să vadă lucrurile aşa cum sunt doar din teama de a renunţa la această obişnuită dependenţă şi care acordă timpului, anilor strânşi într-o relaţie mult mai multă importanţă decât felului în care aceştia au fost lăsaţi să treacă. Sunt exemplul perfect pentru probarea legii 80/20 ce se aplică relaţiilor (aveam să aflu despre ea din film): atâta timp cât eşti în relaţie, eşti într-o permanentă căutare a celor 20% ce-ţi lipsesc şi îi cauţi în exterior, însă acest împrumut te costă cei 80% pe care îi aveai şi de care nu erai mulţumit. Cum reuşesşe 20%  să suplinească 80%? Reuşeşte? Sau mai degrabă în ce fel schimbă acest târg relaţia dintre doi oameni? O variantă occidentală a învăţămintelor transmise de ai noştri strămoşi români: nu da pasărea din mână pe cioara de pe gard.

E interesant de observat cum sunt surprinse personajele în relaţii de prietenie. Vor fi prietenii maturi care au întotdeauna un sfat pentru tine şi la care apelezi ori de câte ori ai o problemă, prietenii care nu te vor minţi doar pentru că, pentru moment, aşa ar fi mai bine, prietenii care ştiu că trebuie doar să-ţi fie alături fără a te obliga să fii puternic, prietenii ce nu-ţi sunt prieteni şi cei ce te ajută fără să ceară nimic în schimb.

Cine, cui păstrează secretele şi mai ales până când e cred şi factorul declanşator în toate aceste relaţii. Vom avea 4 situaţii sau mai bine zis urmări ale acestor adevăruri păstrate. E acesta un act de trădare sau de loialitate? Când un prieten îţi spune un secret, îl păstrezi doar până când acesta nu te afectează pe tine, îl foloseşti dacă acesta te ajută să îţi atingi propriul scop?

E un film despre oameni în situaţii obişnuite şi asta mi-a plăcut cel mai mult. Îmi place să le observ mediul şi să-i cunosc înainte de a-i cunoaşte şi de ce nu, să mă cunosc pe mine. Nu am putut să nu observ că pe tot parcursul filmului, Tyler Perry a folosit doar actori de culoare: nu ştiu dacă datorită faptului că este mediul pe care îl cunoaşte cel mai bine şi îl putea regiza ca atare sau pentru că este un cerc închis în care nu sunt încă pregătiţi să îi lase pe ceilalţi să intre în amintirea unui trecut sclavagist. Acest lucru mi-a stârnit interesul şi m-am pornit într-o cercetare cinematografică a filmelor sale. A urmat aşadar Diary of a Mad Black Woman. Mi-am dat seama din primele minute că acelaşi cerc închis aveam să-l regăsesc, ba mai mult voi găsi 3 personaje interpretate de acelaşi Tyler Perry. Lucrul ăsta nu mi-a plăcut nici la Eddie Murphie: poate o fi vorba de bugete, poate e de apreciat că poţi face faţă, dar eu nu văd decât…un actor mascat  (să-mi fie cu iertare!)

Şi mă bucur că există un Why Did I Get Married Too pentru că după o ceartă şi o împăcare, căsătoria nu e iar petrecere, vin alte certuri şi alte provocări, toate rezultate ale aceloraşi vechi obiceiuri. Cuplurile au nevoie să-şi reamintească ce iubesc la partener şi de ce au ales să trăiască împreună sau ce i-a dus atât de departe unul de celălalt. Să mai speri la schimbare e mai greu, dar să înglobezi aceste vechi obiceiuri într-un nou stil de viaţă e o provocare ce ar putea ajuta relaţiile. Însă ai nevoie să-ţi aminteşti/descoperi aceste lucruri singur pentru că, dacă ţi le vor aminti alţii, nu le vei recunoaşte.

Ce se întâmplă după petrecere? Doar ei decid. Tyler Perry a regizat varianta lui, cupluri de peste tot îşi răspund în fiecare zi, iar eu…eh bine, eu mă mulţumesc să ştiu că au petrecut 3 zile şi 3 nopţi. Restul e căsătorie!

Goana după iluzii

Povestea cu numărul 2 pe care mă bucur s-o găzduiesc. Mulţumesc!

Visez. Sau nu, nu visez!

Aş vrea…. Şi nu pot să continui. Sînt atât de multe! Lucruri mărunte, gânduri de mărire, rezultate, urme…

Sînt foarte multe. Încerc din nou. Aş vrea… Din nou, acelaşi rezultat. Dar ciudat, acum au apărut altele pe listă.

Şi multe altele au dispărut. E chiar atât de greu?! Până la urmă e vorba despre ce vreau eu. Mai bine încerc să obţin ceva, până nu se duc în hăul amintirilor cu vise. Şi înţeleg că trebuie să alerg, să mă zbat. Trebuie să fac ceva ca să mă pot bucura măcar de o parte dintre ele. Mă ridic şi alerg. Plin de elan, de energie, cu gândul la miile de gânduri de pe listă. Alerg. Pe lângă mine, alţi oameni aleargă. Unii se odihnesc. Alţii s-au oprit. Eu alerg. Alerg demult. Nu mai ştiu de când. Nu mai ştiu exact nici pentru ce.

Mă opresc, doar pentru a încerca să-mi amintesc lista. Acum, miile de gânduri mai sînt doar câteva. Dar refuz să las altele să le înlocuiască.

Mă mulţumesc cu atât. Alerg. Acum ştiu din nou pentru ce. Din nou, alţi oameni care aleargă, alţii care s-au oprit. Simt că mă lasă puterile, dar parcă finalul e aproape. Pe margine, lumea mă încurajează. Mă aplaudă. Da, se apropie „finish-ul”. Trag de mine. Mai pot!

Din ce în ce mai multe aplauze. La orizont, văd mulţi oameni care mă aşteaptă entuziasmaţi. Voi căştiga. Am uitat de dureri, de oboseală, mai am puţin. Ajung la linie nerebdător, fericit. Lumea mă aplaudă, e în extaz. E clar. Eu am câştigat. Am ajuns. Toţi mă îmbrăţişează, se bucură cu mine. Mă aşez şi aştept premiul. În urmă, alţi oameni ajung la final. Lumea îi aplaudă şi pe ei. Dar premiul? Unde e premiul?!

Toţi pleacă bucuroşi. Am rămas singur. Şi nimeni nu mi-aduce premiul. Se poate să nu fi câştigat? E posibil? Şi atunci… Atunci de ce se bucură lumea?

Îmi amintesc de listă. Mă uit şi… Şi nimic. Toate sînt acolo. Nimic nu e aici. Şi lumea? Aaaa, aveau şi ei o listă. Am alergat în cursa altora…

Dar stai! E competiţia mea. Eu fac regulile. Gata, am decis: nu ăsta a fost finalul! Mă ridic şi alerg. Şi încerc să mă concentrez la lista mea.

Mi se pare că alerg dintotdeauna. Dar pe listă nu e nimic tăiat. Vreau să mai alerg dar nu ştiu cât mai pot. Dar cel mai mult mă tem că voi ajunge la final fără listă.

Aş vrea… Da, acum ştiu! Aş vrea să mai pot alerga! Aş vrea să ajung la final înainte ca lista să-şi piardă sensul! Şi dacă la final mă vor aplauda din nou…  Nu mă voi supăra! Fiecare avem o listă…